România este țara europeană care înregistrează cea mai mare proporție a persoanelor care sunt proprietare ale propriei locuințe: 96%. Totodată, România este țara în care se înregistrează cea mai mică diferență între proporția proprietarilor de locuință în rândul persoanelor cu nevituri mici și al celor cu venituri mari: numai 2 pp. În general, ponderea mare a proprietarilor propriei locuințe este caracteristică fostelor țări comuniste.
Mobilitatea locativă este unul din mecanismele care asigură o bună funcționare a pieței de locuințe. Țările cu proporție mare a proprietarilor locuințelor sunt și cele care înregistrează (conform celor mai recente date, din 2012) o mobilitate locativă redusă. La polul opus, în țările cu proporție mare a chiriașilor mobilitatea locativă este peste medie.Din păcate, a fi proprietar nu presupune neapărat accesul la condiții optime de locuit. Ba, am zice că raportul e mai degrabă invers: România are cea mai mare densitate de locuire din UE (1,0 camere/persoană), în timp ce media Uniunii este de 1,6 camere/persoană.
Acest lucru este și mai evident dacă analizăm rata de supraaglomerare a locuințelor: jumătate din populația României trăiește în condiții de supraaglomerare, proporția fiind de trei ori mai mare decât media Uniunii Europene. Supraaglomerarea locativă este și ea o caracteristică a țărilor ex-comuniste. În ultimii 10 ani, în România s-a înregistrat o tendință de diminuare a ratei de supraaglomerare.
Din păcate, de această tendință beneficiază doar persoanele cu venituri mari (indicatorul a scăzut de la 54,1%, în 2007, la 44,3%, în 2016); la persoanele cu venituri mici, scăderea a fost nesemnificativă (de la 61,5% la 60,6%).
Proprietatea asupra locuinței nu asigură nici un nivel acceptabil al cheltuielilor cu intreținerea acesteia. Exceptând cazul excepțional al Greciei, România înregistrează una din cele mai mari proporții a celor care cheltuiesc pentru locuință mai mult de 40% din veniturile disponibile ale gospodăriei („cost overburden”).